Огюст Лакоссад (Auguste Lacaussade) (1815-1897)
французский прозаик, поэт

• Список стихотворений поэта

Перевод стихотворения L’Ombre d’Adamastor на румынский язык.

Umbra lui Adamastor

Te sfarmă în bucăți durerea ta imensă,
Genune fără fund, cu suflet istovit!
O, val, o vânt nebun! Ce groaznică ofensă
Adusu-v-ați cîndva, de vă loviți cumplit?
Ce-aveți a împărți? De ce această ură
Vă ține ne'ncetat în cercu-i vicios?
Ce rele v-ați făcut? Ce stranie făptură,
Cu spirit negru-n piept, cu inima de zgură,
Stârni acest război, în morbu-i furios?

În zbor vertiginos tăind cu-aripa spuma,
De ce veniți spre noi, mînați de duhul rău?
Zburați voi, albatroși, spre cuiburile-n humă
Săpate sus, pe stânci, deasupr'acestui hău!
Zbor focuri albăstrui, mugind prin atmosferă,
Oceanul le-a răspuns c-un urlet iritat.
Și în acest dezmăț nici lira nu mai speră,
Unind cu-acest tumult vibrarea-i austeră,
Să afle-n Ocean virtuți de împărat!

Ciocnindu-se mereu, aceste două forțe
Au colorat intens un cer de nori brăzdat,
Iar undele deschid, ca în lumini de torțe,
Sub vasul hărțuit - abisu-ntunecat.
Și ziua s-a retras! Iar fulgerul divide
În două-al mării chip cu urma lui de foc,
Furtuna — în catarg bate cu-aripi livide,
La orizont, pe cer, chiar soarele se prinde,
Cu prada-i, sângeros, într-un macabru joc.

— Dar tu, o vasul meu! Ce ți-aș dori eu ție?
Cu chila ta de bronz să-nvingi acest calvar!
Voinice, îți doresc curaj și bărbăție...
Îmi pari, săltînd pe val, un falnic armăsar!
Mă ia pe crupa ta fierbinte, aburindă,
Vom înfrunta furtuni în zbor înaripat!
Al mării favorit — cu coama-i spumegândă
Te lasă să te joci, și-n fața ta perindă
Priveliști ca din vis, plăceri pentr-un bărbat!

Cu prora, temerar, despici în două marea,
Te prinzi de piept cu cel mai groaznic uragan,
Și rău înfierbîntat, nesocotind vâltoarea,
Împingi cu pieptul tău Bătrânul Ocean!
Aruncă tone-ntregi de apă valu-n spume,
Cercând să facă praf din tine, în asalt...
Tu cazi și te ridici, de parc-ai fi anume
Făcut pentru acest joc aspru, fără glume...
Și mușcă șerpi de foc din bordul tău înalt.

Feroce-i marea, vai! Voci surde, funerare
S-aud din umbra grea a vechiului recif,
Cînd deodată-n cer un palid chip apare
Din nouri - capul mort al Lunii, rătăcit.
Obrazul ei livid și negurile-aceste
Trezesc un simț ciudat și înfiorător:
Crezut-am că văzui pe-a valurilor creste,
Prin ceață unduind - ba este, ba nu este -
Fantoma de atlant a lui Adamastor.

— O tu, temut Gigant, stăpîn acestor ape,
Un gest poruncitor — calvarului cumplit!
Doar un cuvînt de-al tău putea-va să ne scape...
Eu cred într-adevăr, că nu ești doar un mit!
O, spune-le: "Destul!" — acestor valuri crunte,
"Destul!" — acestui vînt, doar tu ești zeul lor...
Și-atunci, din depărtări cețoase și profunde
Se auzi un bas, rostogolit pe unde,
Care rosti: "Drum bun!" — era Adamastor.

L’Ombre d’Adamastor

Quelle douleur immense te déchire,
Gouffre sans fond, mer aux flots courroucés !
O vague, ô vent, qu’avez-vous à vous dire,
Qu’en vous heurtant ainsi vous gémissez ?
Quel noir esprit dans vos flancs se déchaîne ?
Où prenez-vous ces orageux sanglots ?
Sourdes fureurs ! Est-ce démence ou haine ?
Flot, qu’as-tu fait à ce vent qui m’entraîne ?
Et toi, vent âpre et dur, qu’as-tu fait à ces flots ?

Rasant du vol la bouillonnante écume,
Hardis oiseaux, pourquoi nous approcher ?
Volez, volez, blancs à travers la brume,
Vers vos nids d’algue appendus au rocher.
Des airs en feu la voix tonne incessante ;
L’Océan gronde et répond irrité…
O vains efforts de la lyre impuissante !
Mêlant son âme à ta clameur croissante,
Qui pourrait dire, ô mer, ta sombre majesté !

Choc vaste et lourd des éléments en guerre
Le ciel s’emplit de sinistres splendeurs.
Roulant à nous, l’onde, ivre de colère,
Ouvre à nos pieds d’horribles profondeurs.
Et le jour fuit ! Nous frappant aux visages,
L’éclair dans l’eau trace un brûlant sillon ;
Et le vent siffle à travers nos cordages ;
Et du soleil, là-bas, dans les nuages,
L’orbe large et sanglant s’abîme à l’horizon.

Mais que t’importe, ô mon vaisseau ! courage !
Vole et bondis sur ta quille d’airain !
Superbe et fort pour affronter l’orage,
Ton flanc est libre et ta bouche est sans frein,
Coursier des mers à la proue écumante !
Franchis leurs bonds de tes bonds indomptés
Emporte-moi sur ta croupe fumante !
Enivre-moi des voix de la tourmente !
La tourmente a pour moi de mâles voluptés !

Et le vaisseau, de sa proue intrépide
Fendant la mer, lutte avec l’ouragan ;
Et dans sa course il s’anime et, rapide,
De son poitrail frappe au front l’Océan.
A ses côtés l’onde croule en poussière ;
Ses vastes flancs se cabrent dans les airs :
Il monte, il tombe, il roule… le tonnerre,
Croisant ses feux sur sa verte crinière,
Le bat à coups pressés de ses gerbes d’éclairs.

O mer féroce ! ô nuit ! clameurs funèbres !
Du Cap dans l’ombre a disparu l’écueil.
Mais, tout à coup, pâle, au fond des ténèbres,
Comme un fantôme échappé du cercueil,
Paraît la lune ! et la brume profonde
Flotte et plus dense et plus livide encor ;
Et, l’œil errant sur le gouffre qui gronde,
Je croyais voir, sur les crêtes de l’onde,
Passer dans les brouillards l’ombre d’Adamastor.

Géant des eaux ! de ton Cap des Tempêtes
Laisse-nous fuir les écueils redoutés !
De l’ouragan qui rugit sur nos têtes
Calme d’un geste, o dieu ! les flots domptés.
De tes rochers surgis ! et, sur leur cime,
Maître obéi, dis à la mer : « Assez !… »
— Et je me tus ; et, du fond de l’abîme,
Sur l’Océan roulant sourde et sublime,
Une voix s’entendit qui nous disait : « Passez ! »

Последние стихотворения