Шарль Бодлер (Charles Baudelaire) (1821-1867)
французский поэт, критик, эссеист и переводчик

• Список стихотворений поэта

Перевод стихотворения Une Charogne на румынский язык.

Un hoit

O, suflete-amintește-ți priveliștea murdară
 Ce-atât de mult cândva ne-a umilit
În dimineața-aceea cu molcom cer de vară;
 Un hoit scârbos pe un prundiș zvârlit,

Își desfăcea asemeni unei femei obscene
 Picioarele și, puhav de venin,
Nepăsător și cinic, își deschidea alene
 Rânjitul pântec de miasme plin.

Putreziciunea asta se răsfăța la soare
 Care-o cocea adânc și liniștit
Vrând parcă să întoarcă Naturii creatoare
 Tot ce-adunase ea, dar însutit

Și cerul privea hoitul superb cum se desfată
 Îmbobocind asemeni unei flori...
Simțind că te înăbuși, ai șovăit deoadată
 Din pricina puternicei duhori.

Din putrezitul pântec pe care muște grase
 Zburau greoi cu zumzete-ascuțite
Curgeau oștiri de larve ca niște bale groase
 De-a lungu-acestor zdrențe-nsuflețite.

Cu legănări de valuri și sfârâit de foale,
 Zvâcnind și opintindu-se din greu
Părea că trupul iarăși, umflat de-un suflu moale,
 Trăiește înmulțindu-se mereu.

Și-această lume-ntr-una vuia cântând ciudat
 Ca vântul sau ca apa curgătoare
Sau un grăunte care, necontenit mișcat,
 Se-nvârte ritmic în vânturătoare.

Aproape ștearsă, forma acum nu mai era
 Decât un vis, o schiță ce tânjește
Pe pânză și pe care artistul o reia
 Și doar din amintire o sfârșește.

Dar după stânci un câine pândind cu ochi de fiară
 Tot mârâia de ciudă c-am venit
În așteptarea clipei când să-și înceapă iară
 Ospățul de la care-a fost gonit.

- Și totuși ai să semeni cu-această-ngrozitoare
 Putreziciune cu duhoare grea,
Tu, ochilor mei astru și firii mele soare,
 Tu, îngerul și pasiunea mea!

Așa vei fi, o! dulce a nurilor crăiasă,
 Când, după-mpărtășania de veci,
Ai să te duci sub stratul de flori și iarbă grasă
 Să mucezești printre ciolane reci.

Când viermii te vor roade cu sărutări haine,
 Atunci, frumoaso, să le spui și lor
Că am păstrat esența și formele divine
 Și duhul descompusului amor!

Une Charogne

Rappelez-vous l'objet que nous vîmes, mon âme,
     Ce beau matin d'été si doux :
Au détour d'un sentier une charogne infâme
     Sur un lit semé de cailloux,

Les jambes en l'air, comme une femme lubrique,
     Brûlante et suant les poisons,
Ouvrait d'une façon nonchalante et cynique
     Son ventre plein d'exhalaisons.

Le soleil rayonnait sur cette pourriture,
     Comme afin de la cuire à point,
Et de rendre au centuple à la grande Nature
     Tout ce qu'ensemble elle avait joint ;

Et le ciel regardait la carcasse superbe
     Comme une fleur s'épanouir.
La puanteur était si forte, que sur l'herbe
     Vous crûtes vous évanouir.

Les mouches bourdonnaient sur ce ventre putride,
     D'où sortaient de noirs bataillons
De larves, qui coulaient comme un épais liquide
     Le long de ces vivants haillons.

Tout cela descendait, montait comme une vague,
     Ou s'élançait en pétillant ;
On eût dit que le corps, enflé d'un souffle vague,
     Vivait en se multipliant.

Et ce monde rendait une étrange musique,
     Comme l'eau courante et le vent,
Ou le grain qu'un vanneur d'un mouvement rythmique
     Agite et tourne dans son van.

Les formes s'effaçaient et n'étaient plus qu'un rêve,
     Une ébauche lente à venir,
Sur la toile oubliée, et que l'artiste achève
     Seulement par le souvenir.

Derrière les rochers une chienne inquiète
     Nous regardait d'un oeil fâché,
Epiant le moment de reprendre au squelette
     Le morceau qu'elle avait lâché.

- Et pourtant vous serez semblable à cette ordure,
     A cette horrible infection,
Etoile de mes yeux, soleil de ma nature,
     Vous, mon ange et ma passion !

Oui ! telle vous serez, ô la reine des grâces,
     Après les derniers sacrements,
Quand vous irez, sous l'herbe et les floraisons grasses,
     Moisir parmi les ossements.

Alors, ô ma beauté ! dites à la vermine
     Qui vous mangera de baisers,
Que j'ai gardé la forme et l'essence divine
     De mes amours décomposés !

Последние стихотворения