Поль Верлен (Paul Verlaine) (1844-1896)
французский поэт-импрессионист, один из основоположников импрессионизма и символизма

• Список стихотворений поэта

Перевод стихотворения Colloque sentimental на румынский язык.

Colocviu sentimental

    În vechiul parc înghețat și tăcut
    Acuma chiar două forme au trecut.

    Cu ochii morți și cu buzele moi.
    Abia s-aud cum vorbesc amândoi.

    În vechiul parc înghețat și tăcut
    Doi spectri și-au amintit de trecut?

    „De-al nostru-extaz de demult ți-amintești?"
    „Să-mi amintesc acum de ce voiești?"

    „Palpiți și-acum la numele meu, tu?
    În visul tău mai vezi sufletu-mi?" „Nu!"

    „Ah ! zile-n veci mai dulci nespus ca toate,
    Când ne uneam noi gurile..." „Se poate!"

    „Ce-albastru cer era, speranță mare!"
    „Învinsă fu, spre negrul ce «dispare»"!

    Printre fâneți bogate-astfel mergeau,
    Și noaptea, doar, auzi ce-și spuneau. 

Colocviu sentimental

În parcul vechi și rece și pustiu,
Trec două umbre-n ceasul cenușiu.

Li-s ochii ofiliți, au buze moi
Și deslușești cu greu ce-și spun ei doi.

În parcul vechi și rece și pustiu,
Nălucile își fac trecutul viu.

− Îți amintești extazul nostru vechi ?
− Ce tot îmi torci trecutul în urechi !

− Dar astăzi mă mai strigi pe nume tu
Și-n vis îți mai răsar eu oare ? − Nu.

− Ah, zile dragi cum altele n-om ști,
Cînd gurile ni se uneau ! − O fi ...

− Ce bolți albastre, ce speranțe mari !
− Speranța-i azi prin norii funerari.

Și astfel merg stîrnind ovăzu-n drum
Și noaptea îi aude doar, prin fum... 

Colloque sentimental

Dans le vieux parc solitaire et glacé,
Deux formes ont tout à l’heure passé.

Leurs yeux sont morts et leurs lèvres sont molles,
Et l’on entend à peine leurs paroles.

Dans le vieux parc solitaire et glacé,
Deux spectres ont évoqué le passé.

– Te souvient-il de notre extase ancienne ?
– Pourquoi voulez-vous donc qu’il m’en souvienne ?

– Ton coeur bat-il toujours à mon seul nom ?
Toujours vois-tu mon âme en rêve ? – Non.

– Ah ! les beaux jours de bonheur indicible
Où nous joignions nos bouches ! – C’est possible.

– Qu’il était bleu, le ciel, et grand, l’espoir !
– L’espoir a fui, vaincu, vers le ciel noir.

Tels ils marchaient dans les avoines folles,
Et la nuit seule entendit leurs paroles.

Последние стихотворения